DIVORT DIN CULPĂ . 2 Forme

Ce este culpa? Culpa este asimilată cu greșeală, vinovăție, vină.Dar haideți însă să vedem ce însemna culpa într-un proces de divorț.

Codul civil reglementează două cazuri de divorț bazat pe culpă:

1. Atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei numai este posibilă;

2.La cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2ani;

Culpa poate îmbrăca mai multe forme:

 1. Divorțul din culpă comună;

2. Divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre soți;

Indiferent de culpa invocată prin cererea de chemare în judecată (de reclamant) ori prin cererea reconvențională (de pârât), culpa se determină de către instanța de judecată în baza probelor administrate. În acest caz, chiar dacă prin cererea de chemare în judecată se solicită desfacerea căsătoriei din culpa pârâtului, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța va pronunța divorțul din culpa lor comună.

Trebuie precizat faptul că, atunci când doriți să cereți divorțul din culpa exclusivă a celuilalt soț nu trebuie făcută doar pentru a obține o satisfacție personală, ci trebuie avute în vedere motive temeinice care să indice acest lucru. Neînțelegerile sau certurile pot fi motive care indică o culpă comuna a soților, nu una exclusivă.

Pentru a se reține existența unei culpe exclusive este necesar ca din probele administrate să rezulte că doar comportamentul unuia dintre soți a condus la destrămarea căsătoriei.

Întrebare:Orice conduită necuvenită a soțului poate fi reținută drept culpă?

Raspuns:Nu, atunci când se analizează culpa în desfacerea căsătoriei, nu orice conduită a soțului, fie chiar necuvenită poate fi reținută, ci doar cea care a contribuit în mod direct sau indirect la alterarea gravă a relației dintre părți. Pentru a se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a unui soț, trebuie să se rețină că acesta, prin conduita sa, a contribuit exclusiv la vătămarea relațiilor conjugale. Contribuția exclusivă nu împiedică însă o conduită absolut ireproșabilă a celuilalt soț, ci doar lipsa unor acțiuni sau inacțiuni care ar fi putut acea ca efect destrămarea relației conjugale.

Stabilirea culpei exclusive  prezintă interes în ceea ce privește unele efecte ale divorțului, astfel soțul nevinovat de destrămarea căsătoriei poate avea anumite beneficii în următoarele situații:

· Acordarea prestației compensatorii: în situația în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani, „soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită şi anume de a asigura soţului inocent condiţii de viaţă similare cu cele din timpul căsătoriei, prin obligarea soţului vinovat de divorţ la o prestaţie în bani sau în natură, care să aibă această finalitate.

Aşadar, prestaţia compensatorie nu va putea fi acordată dacă ambii soţi sunt vinovaţi de desfacerea căsătoriei şi nici în cazul divorţului prin acordul soţilor sau al celui pentru starea de sănătate a unuia dintre soţi , (forme de divorţ remediu,în cadrul cărora nu se face nicio menţiune despre culpa soţilor).

Soţul inocent, care solicită obligarea celuilalt la prestaţia compensatorie, trebuie să sufere, în urma divorţului, un dezechilibru semnificativ în condiţile sale de viaţă. Evident, aceasta este o chestiune de fapt, care urmează a fi probată de acela care formulează cererea. Spre exemplu, dacă în timpul căsătoriei soţului inocent îi erau asigurate condiţii de viaţă care presupuneau cheltuieli de 10.000 de lei pe lună, iar el are un venit doar de 2.000 de lei pe lună,soţul vinovat de divorţ ar putea fi obligat la o prestaţie compensatorie de aproximativ 8.000 de lei pe lună, astfel încât beneficiarul acesteia să se bucure, după divorţ, de aceleaşi condiţii de viaţă pe care le-a avut în timpul căsătoriei.’’[1] 

· Acordarea despagubirilor: Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevăzut la art. 390 din Codul civil, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.

Fiind vorba de o răspundere civilă delictuală, soţul care solicită despăgubirile trebuie să facă dovada îndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea acestei forme de răspundere. La aceste condiţii generale, se adaugă şi una particulară, şi anume aceea ca soţul care solicită despăgubiri să fie nevinovat. Drept urmare,nu va primi despăgubiri soţul care, la rândul său, este vinovat de destrămarea căsniciei, indiferent dacă instanţa a stabilit vinovăţia sa deşi numai el a făcut cerere de divorţ sau dacă a stabilit-o într-un proces în care pârâtul, la rândul său, a formulat cerere de desfacere a căsătoriei.

Prejudiciul poate fi atât material (de exemplu, în situaţia în care soţul inocent a fost nevoit să părăsească locuinţa familiei ca urmare a comportamentului celuilalt soţ şi a trebuit să închirieze o altă locuinţă, plata chiriei constituie un astfel de prejudiciu), cât şi moral (de exemplu, suferinţa cauzată de comportamentul celuilalt soţ în timpul procesului de divorţ etc).

Acest lucru rezultă şi din art. 907 alin. (1) lit. d) NCPC, care prevede expres că se pot solicita despăgubiri pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei. Fapta ilicită poate să constea în orice acţiune sau inacţiune a soţului vinovat, care să fi cauzat prejudiciul (alungarea din domiciliul conjugal, comportamentul agresiv în timpul procesului de divorţ în scopul de a-l convinge pe soţul reclamant să renunţe la cerere etc). Evident,şi legătura de cauzalitate trebuie dovedită, dar – probabil – în această materie, ea va fi relativ uşor de identificat, rezultând din însăşi desfăşurarea lucrurilor.

În ceea ce priveşte vinovăţia, condiţie a răspunderii civile delictuale, aceasta nu trebuie confundată cu vinovăţia soţului pentru divorţ (şi care justifică pronunţarea divorţului împotriva lui). Este vorba de vinovăţie, ca atitudine psihică a soţului căruia i se solicită despăgubiri faţă de conduita sa care se concretizează în fapta ilicită. Deşi, din cauza specificului raporturilor dintre părţi în această materie, de cele mai multe ori vinovăţia va îmbrăca forma intenţiei (a se vedea supra, art. 16 NCC), autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (soţul vinovat de divorţ) poate să fie obligat la despăgubiri şi dacă a acţionat din culpă [art. 1357 alin. (2) NCC].

·  Obligația de întreținere: obligaţia de întreţinere între foştii soţi este o obligaţie nouă, distinctă de cea existentă până la divorţ,având aceeaşi natură juridică (obligaţie de întreţinere legală), dar un fundament diferit, care constă în regulile generale de convieţuire socială,care impun ca persoanele care au fost legate în trecut prin căsătorie să îşi acorde, în anumite condiţii, asistenţă materială.

’’Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei .Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului.Această obligație de întreținere se poate datora inclusiv soțului vinovat de desfacerea căsătoriei, dar în acest caz doar in decursul unui an de la desfacerea căsătoriei. În toate cazurile, această obligație încetează în situația în care soțul îndreptățit la întreținere se recăsătorește.’’[2]

În acelaşi timp, fostul soţ care pretinde întreţinere trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială: incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei; dreptul la întreţinere al fostului soţ există şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

·    Exercitarea autorității părintești: deși legea nu interzice ca exercitarea autorității părintești după divorț să revină soțului vinovat dedesfacerea căsătoriei, căci un soț rău poate fi însă un părinte bun,totuși în anumite sitiații instanța poate ține seamă de acest element, în funcție de natura faptelor săvârșite de soțul culpabil în desfacerea căsătoriei.

·  Avantaje cu privire la atribuirea locuinței comune sau a contractului de închiriere:soțul nevinovat poate obține avantaje pentru atribuirea contractului de închiriere a locuinței comune sau a dreptului de folosire a locuinței comune până la partaj.

La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibila folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia. Precizăm că aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau a divorțului prin acordul soților.

Haideți să analizăm cele două cazuri de divorț din culpă:

1. Atunci când din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

Codul civil nu indică expres ce însemnă sintagma „ motive temeinice”, dar în practica judiciară s-a decis că sunt motive temeinice de divorț: 

–       Refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau părăsirea nejustificată a locuinței comune;

–       Infidelitatea unuia dintre soți(infidelitatea poate fi nu doar fizică ci și virtuală, în situația în care un soț găsește un partener virtual pe rețelele de socializare ori pe site-urile de dating, cu care stabilește o anumită intimidate);

–       Atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soți (acte de violență și alte asemenea manifestări);

–       Existența unor nepotriviri de ordin fiziologic;

–       Rele tratamente aplicate minorului de către unul dintre soți;

–       Depdendența de alcool, droguri sau jocuri de noroc a unuia dintre soți;

–       Neglijarea familiei de către unul dintre soți

–       Refuzul unuia dintre soți, fără un argument solid si valid, de a avea copii;

–       Efectuarea unei întreruperi de sarcină fără acordul soțului;

–       Luarea de către un soț de măsuri contraceptive fără acordul celuilalt soț

2. La cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani:

Haideți să vedem în ce condiții separarea în fapt poate fi temei de divorț și în ce condiții separarea în fapt este un simplu motiv de divorț (existând diferențe între temei de divorț și motiv de divorț).

A.  Separarea în fapt ca temei de divorț:

–       Pentru pronunțarea unei horărâri de divorț în acest caz, este suficientă dovada separării în fapt și durata acesteia.

–       Simpla dovadă a separării soților într-un timp așa îndelungat prezumă existența unei vătămări grave a relației de mariaj fiind suficientă pentru a dovedi imposibilitatea continuării căsătoriei.

–       Însă, poate exista separație în fapt și în situația în care soții locuiesc încă împreună din considerente financiare dar aceștia nu mai au nimic în comun cu viața de familie  fără a-și mai acorda sprijin moral,financiar, fidelitate, practic devenind astfel două persoane străine care locuiesc sub același acoperiș.

De precizat faptul că acest temei de divorț trebuie folosit în situația în care reclamantul nu dorește divorțul din culpa exclusivă a pârâtului asumându-și el responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

Mai există totuși situația când pârâtul este acord cu divorțul, dar în acest caz  va fi vorba despre un divorț prin acord la cererea unuia dintre soți, acceptată de celalat soț și nu va mai exista în hotărâre mențiune despre  culpă.

B. Separarea în fapt ca motiv de divorț:

Indiferent că este de lungă durată sau de scurtă durată, separarea în fapt va putea fi folosită oricând ca motiv de divorț. Astfel „separația în fapt a soților pe o perioadă de peste un an de zile coroborată cu faptul că aceștia se gospodăresc în mod separat și că nu au avut nicio tentativă concretă și efectivă de împăcare și de reluare a vieții intime de cuplu și de familie,constituie motive temeinice de vătămare a raporturilor dintre soți și de imposibilitate a continuării căsătoriei.”[3]

În concluzie, constatăm că uneori viața ne poate pune în fața unor situații nedorite, cum ar fi divorțul de persoana care cândva ne-a fost draga. Soțul care inițiază un astfel de demers judiciar și dorește să obțină un divorț din culpa exclusivă a celuilalt soț, trebuie să cunoască posibilitățile sale legale, beneficiile pe care le are în acest caz, dar și eventualele dezavantaje.

În funcție de fiecare situație, motivele și temeiurile de divorț indicate în cererea de chemare în judecată sunt foarte importante, de ele depinzând și probatoriul propus și administrat ulterior de instanță (mai amplu sau mai restrâns), dar și soluția pe care o poate dispune instanța la finalul procesului (care va cuprinde sau nu și stabilirea sau menționarea culpei).

Soțul care inițiază un astfel de demers judiciar trebuie să cunoască posibilitățile sale legale, să-și contureze interesele și să indice în mod clar motivele și temeiurile de divorț, pentru a-și atinge scopul dorit.Iar pentru a putea face aceste lucruri este important să se consulte și să apeleze la un avocat specializat în divorțuri care poate face o evaluare reală a șanselor tale și care îți poate fi alături în aceste momente dificile.

Autor: av. Ada Radu

[1] Noul Cod Civil- Comentat pe articole -Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei- pag. 330

[2] Noul Cod Civil- Comentat pe articole -Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei- pag. 328

[3] [3]C. Ap. Cluj, s I civ., dec.nr.4448/R/2012, în B.D. Moloman, L.-C. Ureche, Noul Cod Civil. Cartea aII-a. Despre Familie. Art. 258-534. Comentarii, explicații și jurisprudență,Ed. Universul Juridic, București, 2016, p.374

Bibliografie :

 1. Evenimente demografice anul 2022- Institutul Național de Statistică

2. Marieta Avram -Drept Civil Familia-Editura Hamangiu 2016

3.Gabriela Cristina Frențiu- Divorțul și procedura divorțului- Editura Universul Juridic

‍

‍