Conținut:
Analiză completă a infracțiunii de abuz de încredere prevăzute de art. 238 Cod penal: definiție, condiții de existență, pedepsǎ, procedură, diferențe față de furt și înșelăciune, plus exemple din jurisprudență.
Normǎ de incriminare: Abuz de încredere (art. 238 Cod penal)
Art. 238
Abuzul de încredere
(1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Abuzul de încredere este reglementat în Titlul II „Infracțiuni contra patrimoniului”, capitolul „Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”, ceea ce subliniază faptul că legiuitorul protejează atât patrimoniul, cât și relațiile bazate pe încredere care stau la baza circulației bunurilor.
Spre deosebire de alte infracțiuni contra patrimoniului (furt, înșelăciune, delapidare), abuzul de încredere presupune că bunul a intrat în mod legitim în posesia făptuitorului, în temeiul unui titlu juridic și cu un anumit scop, iar conduita ilicită intervine ulterior, prin nesocotirea destinației sau refuzul de restituire.
În paralel, Codul penal reglementează și infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239), ceea ce relevă preocuparea legiuitorului pentru protecția relațiilor de credit și pentru sancționarea comportamentelor frauduloase ale debitorilor.
Art. 239. – Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor
(1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Cum se sǎvârşeşte infracțiunea de abuz de încredere?
Obiectul material al infracțiunii este un bun mobil al altuia, încredințat făptuitorului în baza unui titlu (de exemplu, contract de comodat, depozit, mandat, consignație, închiriere, prestări servicii etc.), bunul fiind determinat sau determinabil.
Din jurisprudență rezultă că pot constitui obiect material autovehicule date în folosință prin contract de comodat, combustibil lăsat în custodie, echipamente, utilaje sau alte bunuri mobile, inclusiv bunuri de mare valoare economică.
Cine poate sǎ fie subiect activ al infracțiunii de abuz de încredere?
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică sau juridică ce primește bunul mobil în baza unui titlu și cu un scop determinat, Codul penal permițând tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice pentru infracțiuni contra patrimoniului.
Într‑o cauză analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost trimiși în judecată atât administratorul unei societăți comerciale, cât și societatea însăși, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere în formă continuată, în legătură cu motorina lăsată în custodia societății.
Subiect pasiv este proprietarul sau deținătorul bunului mobil (persoană fizică sau juridică) ale cărui interese patrimoniale sunt vătămate prin conduita de însușire, dispunere, folosire pe nedrept sau refuz de restituire.
Elementul material cuprinde patru Modalități alternative:
• însușirea pe nedrept a bunului;
• dispunerea pe nedrept de bun;
• folosirea pe nedrept a bunului;
• refuzul de a restitui bunul.
Doctrina și jurisprudența subliniază că „pe nedrept” înseamnă fără temei juridic, prin depășirea limitelor conferite de titlul în baza căruia bunul a fost încredințat, respectiv în contradicție cu scopul convenit între părți.
click pe pozǎ
Condiții pentru infracțiunea de abuz de încredere
Existența unui bun mobil al altuia
Abuzul de încredere privește exclusiv bunuri mobile, în timp ce alte infracțiuni (de exemplu, unele forme de bancrută) pot viza și bunuri imobile.
Bunul trebuie să aparțină unei alte persoane decât făptuitorul, iar eventualele discuții asupra dreptului de proprietate nu înlătură, în principiu, existența infracțiunii dacă bunul a fost încredințat făptuitorului de o persoană care avea posesia legitimă.
Încredințarea bunului în baza unui titlu și cu un scop determinat
O condiție specifică abuzului de încredere este ca bunul să fi fost încredințat făptuitorului „în baza unui titlu și cu un anumit scop”, titlul putând fi un contract (de comodat, depozit, mandat, consignație, locațiune etc.) sau o altă situație juridică recunoscută de lege.
Scopul determinat poate privi, de exemplu, folosirea temporară a bunului, păstrarea sa în siguranță ori vânzarea bunului în numele și pe seama proprietarului, iar depășirea acestui scop (de pildă, vânzarea în interes propriu) transformă conduita în abuz de încredere.
Fapta de însușire, dispunere, folosire pe nedrept sau refuz de restituire
Însușirea constă în transformarea bunului în patrimoniul făptuitorului, ca și cum ar fi proprietar, fără consimțământul titularului și fără cauză legitimă.
Dispunerea pe nedrept implică acte juridice sau materiale prin care bunul este înstrăinat ori grevat (de exemplu, vânzare, donație, depozitare în alte condiții) cu încălcarea destinației stabilite de titular.
Folosirea pe nedrept vizează utilizarea bunului în alt scop decât cel convenit (de ex., un autovehicul dat în comodat este folosit pentru activități comerciale neconvenite sau în scop personal contrar înțelegerii)
Refuzul de restituire presupune o opoziție nejustificată la restituirea bunului la cererea titularului, nefiind suficientă o întârziere scuzabilă sau o neînțelegere de bună‑credință cu privire la termen.
Abuzul de încredere se comite cu intenție directă sau indirectă, făptuitorul prevăzând rezultatul (vătămarea patrimoniului altuia) și urmărind sau acceptând producerea acestuia.
Nu este suficientă simpla neglijență sau culpa în executarea obligațiilor contractuale; în lipsa intenției, răspunderea este civilă sau, eventual, disciplinară, dar nu penală, conform principiului minimei intervenții a dreptului penal.
Jurisprudența a subliniat că, în situațiile în care există un litigiu civil serios asupra dreptului de proprietate sau asupra întinderii obligațiilor, simpla neexecutare a contractului nu este, prin ea însăși, abuz de încredere, dacă lipsește dovada intenției de însușire frauduloasă.
Forme și modalități ale abuzului de încredere
Abuzul de încredere poate îmbrăca diverse forme, în funcție de conduita concretă: transformarea bunului în interes propriu, vânzarea bunului unor terți, utilizarea în scopuri personale sau comerciale neagreate ori refuzul de restituire la încetarea raportului juridic.
Abuz de încredere vs. abuz de încredere prin fraudarea creditorilor
Art. 239 Cod penal reglementează abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, incriminând fapta debitorului care înstrăinează, ascunde, deteriorează sau distruge valori ori bunuri din patrimoniul propriu sau își mărește fictiv pasivul, în scopul de a se sustrage de la plata datoriilor.
Astfel, art. 238 privește nesocotirea încrederii în gestionarea bunurilor altuia, în timp ce art. 239 vizează fraudele prin care debitorul își diminuează în mod fraudulos gajul general al creditorilor.
Acțiunea penală și plângerea prealabilă în cazul infracțiunii de abuz de încredere.
Art. 238 alin. (2) prevede expres că „acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.
Termenul de introducere a plângerii prealabile este cel general (3 luni de la data cunosterii savarsirii faptei), prevăzut de Codul de procedură penală, iar lipsa plângerii determină imposibilitatea tragerii la răspundere penală, chiar dacă fapta întrunește elementele tipicității obiective și subiective.
Jurisprudență și exemple concrete în cazul infracțiunii de abuz de încredere.
Exempu 1: Motorină lăsată în custodie – abuz de încredere în formă continuată
Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat situația unui administrator de societate care a dispus, pe nedrept, de aproximativ 19.385,68 litri de motorină lăsați în custodia societății de către o altă firmă, pe baza unor procese‑verbale.
Parchetul a dispus trimiterea în judecată atât a administratorului, cât și a societății comerciale, pentru abuz de încredere în formă continuată, reținând că motorina a fost utilizată sau înstrăinată fără respectarea destinației stabilite de persoana vătămată și fără restituirea cantității primite în custodie.
Instanța a apreciat că prezenta cauză depășește cadrul unui simplu litigiu civil privind executarea obligațiilor contractuale, existând o conduită de însușire pe nedrept a bunului mobil al altuia, ceea ce justifică aplicarea sancțiunilor penale.
Exemplu 2: Autoturism dat în comodat și nerecuperat
Pe un portal instanțelor de judecatǎ se prezintă cazul unei persoane care a dat cu titlu de comodat un autoturism, pentru o perioadă determinată, iar comodatarul a refuzat să restituie autovehiculul la expirarea termenului, continuând să îl folosească în interes personal.
Instanța a reținut că, încheierea contractului de comodat reflectă încredințarea legitimă a bunului, iar refuzul culpabil și nejustificat de restituire, combinat cu folosirea bunului după expirarea termenului, constituie abuz de încredere și nu un simplu litigiu civil.
În motivare s‑a subliniat că făptuitorul a fost conștient de obligația de restituire, a fost somat în mod repetat de persoana vătămată și, cu toate acestea, a refuzat să predea autoturismul, manifestând o intenție clară de a‑l păstra ca pe un bun propriu.
Probleme de calificare și limitele intervenției penale
Unul dintre aspectele dificile în practică este delimitarea abuzului de încredere de simpla neexecutare a obligațiilor contractuale, care, în principiu, se sancționează pe calea răspunderii civile și nu prin mijloace penale.
Doctrina subliniază că raspunderea penala trebuie să intervină doar atunci când conduita depășește sfera unor simple neînțelegeri comerciale sau civile și relevă o intenție frauduloasă evidentă, cum ar fi însușirea clară a bunului, revânzarea lui, distrugerea sau refuzul constant și nejustificat de restituire.
În spețe analizate în culegerile de practică judiciară, instanțele au schimbat încadrarea juridică din abuz de încredere în înșelăciune sau au reținut inexistența faptei atunci când s‑a apreciat că raportul juridic era exclusiv civil, fără elemente de fraudă penală.
Pedeapsa în cazul infracțiunii de abuz de încredere
Abuzul de încredere este sancționat cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, ceea ce permite judecătorului o individualizare flexibilă a pedepsei, inclusiv orientarea către sancțiuni neprivative de libertate, în funcție de gravitatea concretă a faptei.
Practica arată că, în multe situații, instanțele se orientează către pedepse cu amenda penală sau către suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, mai ales când prejudiciul este recuperat, iar persoana nu are antecedente penale.
Pe lângă sancțiunea penală, instanța soluționează și acțiunea civilă, putând obliga inculpatul la repararea integrală a prejudiciului, respectiv la restituirea bunului sau la plata valorii acestuia și a eventualelor daune interese.
Întrebări frecvente despre infracțiunea de abuz de încredere
1. Ce este abuzul de încredere potrivit Codului penal?
Abuzul de încredere este fapta persoanei căreia i s‑a încredințat un bun mobil al altuia, în baza unui titlu și cu un anumit scop, de a‑și însuși, dispune sau folosi pe nedrept bunul, ori de a refuza să îl restituie, fapta fiind incriminată de art. 238 Cod penal.
2. Ce pedepse se aplică pentru abuzul de încredere?
Pedeapsa prevăzută de art. 238 este închisoarea (suspendare/executare) de la 3 luni la 2 ani sau amendă, instanța având posibilitatea de a individualiza sancțiunea în funcție de gravitatea concretă, prejudiciu, conduita inculpatului și eventualele circumstanțe atenuante sau agravante.
3. Este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate?
Da, acțiunea penală pentru abuz de încredere se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, lipsa sau retragerea plângerii împiedicând sau, după caz, înlăturând răspunderea penală.
4. Abuzul de încredere este același lucru cu înșelăciunea?
Nu. În abuzul de încredere, bunul intră inițial în posesia făptuitorului în mod legitim, în baza unui titlu, iar conduita ilicită intervine ulterior, prin nesocotirea încrederii; în înșelăciune, bunul este obținut de la început prin inducerea în eroare a victimei.
5. Refuzul de a restitui un bun este întotdeauna abuz de încredere?
Nu. Pentru existența infracțiunii, refuzul trebuie să fie „pe nedrept”, adică nejustificat de un temei legal sau contractual și dovedit ca manifestare a intenției de a nesocoti drepturile patrimoniale ale titularului; în lipsa intenției, discutăm, de regulă, despre un litigiu civil.
6. Poate răspunde penal o societate comercială pentru abuz de încredere?
Da. Persoana juridică poate răspunde penal pentru abuz de încredere dacă fapta este săvârșită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul sau în numele acesteia, existând în practică spețe în care societăți comerciale au fost condamnate alături de administratorii lor.
click pe pozǎ
