Conținut:
Prezenutul articol va trata pe larg sancțiunea nulității absolute (nulitatea absoluta a completului de judecata si incompatibilitatea judecătorului in procesul penal), cazurile expres prevăzute de lege în care aceasta intervine, dar si trăsăturile definitorii ale acestei sancțiuni.
Nulitățile absolute (Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal).
Sancțiunea nulității absolute se particularizează prin aceea că, legiuitorul a conferit o prezumție absolută a cauzării unei vatămari procesuale prin încălcarea dispozițiilor legale, a cărui singur remediu îl constituie anularea actului procesual sau procedural nelegal.
Așadar, încălcarea unei dispoziții exprese dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 281 din Codul de procedură penală, conduce în mod automat și la îndeplinirea cumulativă a celorlalte două condiții.
Prin urmare, singura dovadă pe care trebuie să o facă subiectul care invocă această sanțiune o reprezintă dovedirea încălcării uneia dintre dispozițiile expres și limitativ prevăzute de dispoziția amintită anterior. (Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
În ceea ce privește reglementarea sancțiunii nulității absolute, legiuitorul a dorit o reglementare distinctă față de vechea reglementare, doctrina efectuând în acest sens o analiză comparativă „În actualul Cod, comparativ cu reglementarea precedentă din Codul de procedură penală din 1968, au fost reduse cazurile de nulitate absolută. Astfel, au fost eliminate din categoria nulităților absolute cazurile privind încălcarea dispozițiilor referitaore la sesizarea instanței de judecată,
încălcarea dispozițiior referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală și a instanței în situația efectuării judecății de către o instanță superioară față de cea competentă, precum și încălcarea dispozițiilor referitoare la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori”[1].(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Aflǎ cum poți anula acte sau probe în dosarul penal (click pe pozǎ)
Cazurile de nulitate absolută
Această secțiune are rolul de a prezenta pe larg cazurile catra atrag incidența nulității absolute.
Compunerea completului de judecată
Un prim caz care determină aplicarea sancțiunii nulității absolute, îl constituie încălcarea dispozițiilor referitoare la compunerea completului de judecată, potrivit art.281 alin.1 litera a) din Codul de procedură penală.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Spre deosebire de vechea reglementare, în care cauza de nulitate absolută viza compunerea instanței de judecată, potrivit art.197 alin.2 din Vechiul cod de procedură penală, prin adoptarea Noului cod de procedură penală, legiuitorul a restrâns sfera de incidență a acestei sancțiuni la încălcarea dispozițiilor care privesc compunerea completului. Astfel, această sancțiune intervine atunci când încălcarea dispozițiilor legale vizează numărul de judecători, starea de incompatibilitate a acestora, precum și continuitatea completului de judecată.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Într-o primă ipoteză, sancțiunea nulității absolute este incidentă ori de câte ori la judecarea unei cauze au participat un număr diferit de judecători decât cel prevăzut de lege. Așadar, nu este necesar ca întreaga judecată sa se desfășoare într-o compunere a completului diferită de cea edictată de dispozițiile legale, ci este suficient ca doar anumite acte procesuală sa fie efectuate într-o asemenea împrejurare.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Aceasta chestiune a fost analizată intens inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a subliniat în repetate rânduri importanța respectării art.6 din Convenția pentru apararea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil astfel încât, „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță imparțială, care va hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa”.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Așadar, Curtea a statuat că „principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv”[2].(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
De asemenea, Curtea a subliniat că „potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal, hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor.”[3](Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Problematica modificării completului de judecată, în situația constituirii completului din mai mulți judecărori a fost ridicată și în cauza Beraru împotriva României, însă pentru a înțelegere în mod clar această situație, voi expune pe scurt, situația de fapt.
Soluționarea cauzei a fost dată în competența Curții de Apel București, în complet format dintr-un singur judecător, după ce inițial, cauza fusese declinată de la Tribunalul Militar București. În fața completului format dintr-un singur judecător de la Curtea de Apel, au fost administrare majoritatea probelor cauzei, însă pe fondul modificărilor Codului de procedură penală, în compunerea completului a intrat un al doilea judecător, fără ca modificarea componenței completului să conducă și la o readministrare a probatoriului, deși avocații inculpatului au contestat credibilitatea martorilor audiați, cererile care priveau administrarea de noi probe au fost respinse, iar avocații nu au putut obține copii ale documentelor relevante de la dosarul cauzei din lipsa echipamentelor necesare.
Inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de Curtea de Apel București, iar instanța de apel a menținut soluția, respingând criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor care reglementeaza principiul nemijlocirii, menținând soluția pronunțată inițial.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
În soluția de condamnare a României, Curtea a reținut că „Astfel, după ce constată că judecătorul unic îi audiase pe ceilalți co-inculpați alături de reclamant și martori, iar după numirea celui de-al doilea judecător, co-inculpații și martorii audiați anterior nu au fost audiați din nou, reține că disponibilitatea declarațiilor scrise și a încheierilor de ședință nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în cadrul procesului penal, reclamantul fiind condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost ascultate direct de către cel de-al doilea judecător, Curtea apreciază că problema modificării completului de judecată trebuie examinată în raport cu posibilele consecințe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu, ținând cont și de modul de respectare a dreptului la apărare”.[4]
Concluzionând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudența sa că „principiul nemijlocirii constituie o garanție a echității procesului penal, și că această regulă trebuie înțeleasă ca fiind bază în temeiul căreia, într-un proces penal, hotărârile trebuie luate de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor”.
În dreptul intern, dispozițiile art.351 alin 1 din Codul de procedură penală, reglementează regula nemijlocirii[5]și implicit cele trei principii (principiul oralității, principiul nemijlocirii și principiul contradictorialității).
Astfel, din această dispoziție legală, desprindem concluzia că judecata cauzei trebuie să se desfășoare în fața aceleiași instanțe, așadar administrarea probatoriului va trebui realizată în fața aceluiași complet de judecată care va proceda la dezbateri, implicit la soluționearea cauzei.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Însă, în lumina dispozițiilor art.392 alin.1 din Codul de procedură penală care prevede că „La deliberare iau parte numai membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea”, deducem că această condiție a continuității completului de judecată vizează momentul de la care încep dezbaterile în cauză și se epuizează cu soluționarea cauzei.
Nemijlocirea presupune existența aceleiași compuneri a completului de judecată pe parcursul fazei judecății, până la dezînvestire. Astfel, dispozițiile art.354 din Codul de procedură penală sunt cele care stabilesc regulile din materia compunerii instanței, Această instituție este reglementată distinct în procedura speciala de soluționare a cauzelor cu infractori minori, în cadrul dispozițiilor art.507 din Codul de procedură penală.
Prin urmare, potrivit acestor dispoziții, orice schimbare în componența completului de judecată determinate de cauze obiective si prevăzute de lege, pot surveni numai până la începerea dezbaterilor, orice modificare ulterioară acestui moment, determinând reluarea dezbaterilor. (Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Click pe pozǎ
INCOMPATIBILITATEA JUDECĂTORULUI:
O a doua ipoteză avută în vedere de acest caz de nulitate absolute, vizează cazurile de incompatiilitate a judecătorului. Cu privire la această problematică, Curtea a analizat atent și problema imparțialități judecătorului precum și mecanismul de evaluare a acestei imparțialități.
În cauza Padovani contra Italiei, Curtea a subliniat rolul primordial pe care încrederea inspirată justițiabililor de către instanțele judecătorești, încredere care nu poate fi disociată de convingerea justițiabililor asupra imparțialității judecătorilor. Astfel, fără putiință de tăgadă, art.6 din CEDO impune ca instanța de judecată sa fie imparțială.
Așadar, imparțialitatea este definită ca o absență a oricărei prejudecăți sau atitudini părtinitoare. Independent de volumul fluxului de informații contradictorii care provin de la părțile implicate în proces, judecătorul trebuie să primească cu deschidere si cu nepărtinire aceste informații. În acest sens, în cauza Piersack împotriva Belgiei „Curtea face distincție între o abordare subiectivă, care încearcă să stabilească ce anume gândea fiecare judecător în forul său interior sau care era interesul său într-o cauză anume, și un demers obiectiv, care vizează să stabilească dacă acesta oferă garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în ceea ce îl privește”[6].(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
Cu toate acestea, în bogata sa jurisprudență, Curtea a subliniat că un magistrat este prezumat a fi impartial, până la dovedirea contrariului astfel încât, deși percepția celui care contesă imparțialitatea este important, aceasta nu poate să joace un rol primordial, fiind necesară dovedirea atitudinii părtinitoare sau relei voințe a magistratului față de contestatorul acestuia.
Jurisprudența Curții subliniază că justița nu trebuie doar făcută, ci este esențial a fi văzută ca este făcută, context în care aparențele capătă important.
Dispozițiile art.64 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de incompatibilitate a judecătorului, astfel încât, dăcă judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze se află într-unul dintre aceste cazuri, este atrasă sancțiunea nulității absolute. Astfel, pe lângă cazurile de incompatibilitate expres prevăzute, legiuitorul a introdus și un ultim alineat ca o garanție a respectării acestui principiu, pentru a putea fi acoperită orice altă ipoteză care se poate ivi în practică, anume „există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată”.
Problematica incompatibilităților nu poate fi analizată distinct si de reglementarea principiului separării funcțiilor judiciare, prevăzut în cadrul dispozițiilor art.3 din Codul de procedură penală. (Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
În cadrul procesului penal, se exercită patru funcții judiciare, astfel: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată și funcția de judecată.
Prin urmare, acest principiu impune regula ca fiecare funție judiciară să fie asigurată de organe specializate care nu pot îndeplini ulterior o altă funcție în cadrul aceluiași proces.
Însă, această regulă comportă totuși și câteva excepții. Astfel, organul care exercită funcția de urmărire penală poate exercita și funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților persoanei (de exemplu în ipoteza dispunerii reținerii suspectului sau dispunerii măsurii controlului judiciar față de inculpat).
De asemenea, dispozițiile art.3 alin.3 litera c) din Codul de procedură penală prevăd că doar funcția de verificare a legalității soluției de trimitere în judecată este compatibilă cu funcția de judecată, nu și funcția de verificare a legalității soluției de netrimitere în judecată.(Nulitatea absolută a completului de judecată și incompatibilitatea judecătorului în procesul penal)
În reglementarea Codului de procedură penală, nulităţile absolute sunt, în acelaşi timp, şi nulităţi exprese, prevăzute în art. 281 alin. (1), şi intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale care au o importanţă deosebită în desfăşurarea procesului penal. Nulităţile absolute se caracterizează prin anumite trăsături specifice, în raport cu nulităţile relative, printre care şi aceea că, în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure de iure, cel care invocă nulitatea nu trebuie să facă dovada existenţei vătămării, fiind suficientă dovada încălcării normei juridice prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.
În cazul încălcării dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată, nulitatea absolută va interveni întotdeauna, iar, când hotărârea este desfiinţată pentru greşita compunere a instanţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, sunt nule toate actele procesuale efectuate de instanţa nelegal compusă, iar judecata se reia de la primul act procesual. Desfiinţarea are drept consecinţă nu numai anularea sentinţei, ci şi a tuturor actelor procesuale efectuate de prima instanţă, cum sunt administrarea probelor, soluţionarea unor cereri ale părţilor, etc.
Legiuitorul a instituit în sarcina instanţelor obligaţia de a înfiinţa completuri specializate în materia infracţiunilor de corupţie, judecarea cauzei în primă instanţă de către un complet nespecializat în această materie atrăgând sancţiunea nulităţii absolute, ca efect al încălcării normelor privind compunerea completului de judecată (art. 281 alin. 1 lit. a C.pr.pen.), care operează în condiţiile alin. 2 şi 3 al art. 281 din codificare- aceasta putând fi invocată din oficiu sau la cerere, în orice stare a procesului.
În cazul nulităților absolute, anularea actului este, aşadar, imperativă („determină întotdeauna aplicarea nulităţii”), sens în care, în absenţa unei dispoziţii legale exprese, nulitatea absolută nu poate fi acoperită. Astfel, doar legiuitorul are căderea de a stabili – pe cale de excepție – că actul lovit de nulitate absolută poate fi, totuși, păstrat ca fiind necesar pentru o soluționare corectă a cauzei, astfel cum este în situaţia reglementată de art. 50 alin. (2) C.pr.pen.,
prin raportare la art. 281 alin. (1) lit. b) C.pr.pen., respectiv în situaţia menținerii de către instanţa căreia i s-a trimis cauza a probelor administrate, a actelor îndeplinite şi a măsurilor dispuse de instanța inferioară ierarhic necompetentă material sau după calitatea persoanei, ce și-a declinat competența. Or, în cazul încălcării dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, nu există nicio reglementare care să permită păstrarea actelor îndeplinite de către completul de judecată care nu îndeplineşte condiţia impusă prin aceste dispoziţii.
Sub aspectul întinderii incidenţei sancţiunii, Curtea subliniază că sintagma „judecarea în primă instanţă” din textul art. 29 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nu se rezumă la pronunţarea hotărârii primei instanţe şi prin urmare, pentru respectarea acestor prevederi legale nu este suficient să se constate că, până la pronunţarea hotărârii atacate, completul căruia i s-a repartizat dosarul a fost înfiinţat ca şi complet specializat pentru judecarea infracţiunilor de corupţie.
Dimpotrivă, este necesar să se constate îndeplinirea condiţiei specializării completului de judecată şi la momentul efectuării actelor procesuale anterioare, aflate în legătură directă cu hotărârea pronunţată.
Această concluzie este susţinută de interpretarea coroborată a prevederilor art. 101 (referitor la circuitul dosarelor după înregistrare şi repartizarea aleatorie între completuri de judecată) şi 98 alin. 1 (referitor la alocarea numărului unic şi crearea primului dosar asociat privind procedura de cameră preliminară) din Hotărârea Plenului CSM pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti cu cele ale art. 346 alin. (7) Codului de procedură penală potrivit cărora „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză”.
Se constată astfel că la momentul înregistrării dosarului în instanţă acesta este supus unei unice proceduri de repartizare aleatorie, fiind evident că încă de la acel moment repartizarea se impune a se efectua între judecători care au competenţa funcţională de a instrumenta cauza,
câtă vreme judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită şi funcţia de judecată în cauză. În acest context, nu se poate susţine că judecătorului de cameră preliminară, care exercită funcţia prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. c) Codului de procedură penală. (de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată), nu i-ar fi aplicabile standardele de specializare aplicabile completului care exercită funcţia de judecată, conform art. 3 alin. (1) lit. d) Codului de procedură penală.
Decizia ICCJ 25/2025.Expertiza droguri la volan (click pe poza)
[1] Ciobanu A. „Nulitățile absolute în Codul de procedură penală. Analiză comparativă între reglementări în ceea ce privește cazurile în care nu mai este aplicabilă această sancțiune procedurală, Curierul Judiciar nr.7/2004”
[2] A se vedea „Cauza P.K. împotriva Finlandei, nr.3744/97, 9 iulie 2002”
[3] A se vedea cauza Mellors împotriva Regatului Unit, nr. 57836/00, 30 ianuarie 2003
[4] A se vedea „Cauza Beraru contra României cererea nr.40107/04 din 18 martie 2014”
[5] Art.351 alin.1 din Codul de procedură penală: „Judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință oral, nemijlocit și contradictoriu”.
[6] A se vedea „Piersack împotriva Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982, seria A, nr.53”
