Moștenire si testament, un risc al legatarului .13 Sfaturi

​Încă din cele mai vechi timpuri dreptul de a dispune asupra drepturilor, bunurilor și obligațiilor după moartea persoanei fizice a prezentat subiect de interes pentru oameni. Acest concept hercinic a fost dezbătut atât în vremea Egiptului Antic, în Israel din vremea lui Moise, în Sparta dar și în Atena, unde a fost introdus în timpul lui Solon noțiunea de testament.

Concepția comunitară asupra devoluțiunii succesorale a cunoscut un fenomen de polarizare inversă, în sensul că, în Roma antică se considera a fi o dezonoare a muri fără a lăsa testament, testatorul fiind comparat cu un rege care pornuncește, în timp ce, în prezent, regula o constituie manifestarea moștenirii legale, comunitatea apreciind deseori testamentul drept un act de exheredare.

​În prezent, moștenirea se bucură de o reglementare la nivel contituțional dar și de o actualizare la condițiile sociale prin adoptarea Codului civil în cadrul căruia sunt dedicate importante secțiuni legiferării cu privire la condițiile de validitate și eficacitate a testamentului.
​Important de reținut este că testamentul este un act juridic a cărui eficacitate depinde atât de un termen incert, moartea testatorului, cât și de o condiție implicită, cea de a nu fi revocat, astfel că, până la moartea efectivă a testatorului riscul de a beneficia de eficacitatea testamentului cade exclusiv în sarcina legatarului care este supus incertitudinii revocării testamentare.

Cuvinte cheie: testament;moștenire testamentară,, moștenitor; drept de proprietate; risc.

Originea și evoluția conceptului de moștenire testamentară

Dreptul de a dispune de drepturile, obligațiile și bunurile persoanei fizice după moartea acesteia a fost un subiect des întâlnit încă din negura timpului. Acest drept de a dispune pentru momentul ulterior încetării vieții unei persoane fizice, manifestat sub umbrela testamentului este un concept juridic vechi, întărit în timp, care a cunoscut o evoluție treptată, ajungând să-și schimbe rațiunile pentru care s-ar adopta. El este un concept strâns legat de proprietatea privată in genere, fundament al dreptului civil; dreptul civil cuprinde în rețeaua deasă a normelor sale întreaga viață omenească.

El începe prin a se pleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și cu urmările asupra patrimoniului, adică cu succesiunea, denumită și moștenire sau ereditate

• [1]Întâlnim forme de origine ale devoluțiunii succesorale testamentare încă din vremea Egiptului Antic, în Israel din vremea lui Moise, în Sparta dar și în Atena, unde testamentul a fost introdus în timpul lui Solon.

• [2] La acel moment, în spațiul elen, dreptul de a dispune nu era însă absolut liber și discreționar, o persoană putând dispune de averea sa prin testament doar în măsura în care nu avea copii legitimi. Mai mult decât atât, dreptul de a testa era recunoscut numai cetăţenilor greci născuţi în Atena.

• [3]Montesquieu a apreciat că în primele legi ale romanilor se regăsește prima forma de organizare în legi a succesiunilor iar informaţii despre primele testamente le oferă Gaius care relatează despre cele două tipuri de testamente primitive – unul pe care romanii îl întocmeau cu ocazia convocării comiţiilor, deci pe timp de pace, şi care era rezervat familiilor de patricieni bogaţi, și unul pe care îl întocmeau in procinctu, adică în timp de război. Ulterior, din cauza multiplelor inconveniențe constatate, s-a adăugat cel de-al treilea tip de testament, care se întocmea prin aramă şi balanţă.

• [4]În spațiul național, după formarea statelor româneşti, au apărut primele pravile bisericeşti care conţineau atât dispoziţii bisericești, cât şi dispoziții cu caracter juridic. La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate cele mai importante două pravile feudale – Cartea Românească de Învăţătura din anul 1646

• [5] şi Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare din anul 1652

• [6]. Dispoziţiile acestora erau în principiu asemănătoare şi prevedeau, în materie de succesiune, faptul că moștenirea putea fi transmisă fie prin testament, scris (zapis) sau oral (cu limbă de moarte), fie fără testament.

• [7].Unificarea și clarificarea legislației în spațiul național a cunoscut o amplă dezvoltare prin adoptarea Codului civil de la 1865 realizată după Unirea de la 1859 realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan

Cuza în Țara Românească și Moldova.
Comunitatea românească a cunoscut schimbări socio-politice la nivel naţional dar şi internaţional iar Codul civil adoptat în timpul domniei lui Al.I Cuza, nu a mai răspuns noilor realităţi iar înţelegerea textelor sale a devenit greoaie drept pentru care a fost adoptat Cod Civil

• [8] care a intrat in vigoare la 1 octombrie 2011. Acesta este în mare parte o revizuire a vechiului Cod civil românesc, actualizat cu aporturile doctrinare şi de jurisprudenţă, dorindu-se a fi o îmbinare fericită între codurile francez, italian, elveţian, german şi român de la 1864

• [9]. Legislația în vigoare acordă o atenție sporită instituției testamentului pe care o reglementează în mod minuțios, răspunzând astfel criticilor și sugestiilor formulate în mod constant în doctrină și jurisprudență de-a lungul timpului.

Trebuie observat că devoluțiunea testamentară și-a schimbat natura în concepția comunitară; astfel, în Roma antică se considera a fi o dezonoare a fără testament, testatorul fiind comparat cu un rege care pornuncește: dicat testator et erit lex voluntas ejus

• [10], pe când, în prezent, această opinie a fost ușor menținută în spațiul anglo-saxon iar în ceea ce privește spațiul național, majoritară este concepția potrivit căreia legea este cea care trebuie să dispusă în ceea ce privește soarta patrimoniului defunctului, testamentul fiind considerat mijloc de exheredare.

Testamentul în reglementarea națională în vigoare

Constituția României prin intermediul art. 42 prevede în mod exres că dreptul de moștenire este garantat iar consacrarea constituțională acestui drept a apărut drept necesară pentru că în sistemul legislativ al fostelor țări socialiste dreptul la moștenire a fost supus permanent unor îngrădiri esențiale al căror scop era ca dreptul la moștenire să revină în cele din urmă statului.

​Codul civil prevede în art. 1034 că testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă.

De esență este faptul că legiuitorul nu impune o limitare a dispozițiilor cuprinse de tesament,a cesta putând deopotrivă cuprinde dispoziții cu caracter patrimonal (legate) dar și numai dispoziții cu caracter nepatrimonial, fără a exclude posibilitatea existenței concomitente a unor dispoziții patrimoniale și nepatrimoniale.

Deşi testamentele cuprind în mare parte numai legate, aceasta fiind doar o realitate statistică iar nu una juridică, totuşi de aici nu se poate trage concluzia că testamentul ar trebui identificat cu legatul, căci pe lângă legate şi dispoziţii cu caracter nepatrimonial, testamentul poate conţine şi alte dispoziţii care ar putea fi calificate drept mixte în măsura în care nu presupun decât indirect măsuri cu caracter patrimonial

• [11].​De interes sunt și dispozițiile art. 1051 Cod civil care prevăd că un testament poate fi revocat printr-un act notarial sau printr-un testament ulterior iar aceasta revocare poate fi retractată potrivit art. 1053 în aceeași modalitate.

Corolarul acestor norme de drept expuse ne conduce la ideea ca testamentul este un act juridic a cărui eficacitate depinde atât de un termen incert, moartea testatorului, cât și de o condiție implicită, cea de a nu fi revocat.

Studiu de caz referitor la riscul revocării testamentare

​
​ Pentru a demonstra caracterul retractabil cât și efectele pe care le poate produce o revocare testamentară și o retractare a revocării înțelegem să prezentăm o situație de fapt mai rar întâlnită în practica judiciară dar care ridică probleme legate de interpretarea ultimei voinței a testatorului, după cum urmează:

​În fapt, defuncta în anul 2009 a procedat la întocmirea unui testament autentic în favoarea coproprietarului apartamentului X, instituindu-l legatar universal, prin testament a dispus în sensul că ”lasă toată averea mobilă și imobilă ce se va regăsi în patrimoniul său la data decesului”. Ulterior, în anul 2014 defuncta întocmește un alt testament autentificat care cuprinde dispoziția ”las cota de ½ din apartamentul X” în favoarea aceleiași persoane, instituindu-o legatar cu titlu particular. În anul 2016, defuncta întocmește o declarație autentică prin care precizează ca ”revoc expres și în întregime testamentul autentificat în anul 2014”. În anul 2018 testatoarea decedează.

De precizat este faptul că legatara este o persoană care domiciliază în străinătate însă care a realizat acte de acceptare tacită a eventualei moșteniri realizând acte de dispoziție și de conservare neechivoce asupra apartamentului care a făcut obiectul testamentului autentificat în anul 2014. În cadrul termenului privind exprimarea opțiunii succesorale un colateral ordinar se adresează notarului public unde dă o declarație a moștenirii de pe urmă defunctei iar ulterior expirării termenului de opțiune sucesorală dezbate moștenirea, fără prezența legatarei, și obține dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din apartamentul amintit, deși testamentul din anul 2009 apărea în registrele naționale notariale ca fiind activ.

Legatara introduce acțiune în justiție prin care solicită anularea tuturor actelor care au stat la baza emiterii titlului de proprietate având în vedere faptul că testamentul autentificat în anul 2009 nu a fost revocat și produce efecte juridice. Soluția instanței a fost de respingere, motivat de faptul că întocmirea testamentului cu titlu particular din 2014 reprezintă o revocare parțială a testamentului universal din anul 2009 care nu a fost retractată prin declarația de revocare a testamentului autentificat în anul 2014.
​În opinia noastră soluția este una eronată și nu reflectă voința testatorului.

Cel de-al doilea testament, cu titlu particular, nu poate constitui un temei de revocare implicită a testamentului din 2009 atât timp cât prin el nu s-a revocat un testament anterior ci s-a întărit obiectul acestuia, individualizându-se practic bunul imobil. Revocarea expresă a testamentului cu titlu particular nu poate avea efecte în ceea ce privește testamentul cu titlu universal întrucât este marginită la efectele sale. Consecința revocării testamentului cu titlu particular nu poate fi decât aceea a lipsirii în totalitate de efecte a acestuia, inclusiv în privința presupusei „revocări parțiale” pe care a reținut-o în mod eronat instanța.

În situația în care am accepta raționamentul instanței legat de o posibilă revocare parțială a testamentului din 2009, art. 921 din Vechiul Cod civil, dispoziție aplicabilă în speță având în vedere data redactării testamentului, prevede că “testamentul posterior care nu revocă anume pe cel anterior, nu desființează din acesta, decât numai acele dispoziții care sunt necompatibile sau contrarii cu acelea ale testamentului posterior.” O dispoziție legală similară o întâlnim și în art. 1052 alin. 3 teza întâi Cod civil care prevede că testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conține dispoziții contrare sau incompatibile.

Or, între cele doua testamente guvernate de legi diferite este evident că nu există o incompatibilitate și nici o dispoziție contrară neechivocă care să reiasă fără dubiu din dinamica acestor acte de voință.

Instanța nu a identificat în mod cert incompatibilitatea sau dispoziția contrară care sa denote revocarea. Situația este similară cu cea în care defuncta ar fi lasat un testament cu titlu particular cu privire la un bun și ulterior, după o perioadă de timp, a lasat prin testament aceleiași persoane același bun. Or, o revocare tacită nu poate sta sub semnul echivocului cum rezultă din interpretarea și soluția dată de instanță. În declarația de revocare din 2016 defuncta menționează că “declar că revoc în mod expres și în intregime testamentul autentificat în anul 2014”.

Rezultă fără dubii că intenția defunctei a fost cea de menținere în totalitate a efectelor testamentului anterior cu titlu universal, revocându-l pe cel cu titlu particular.
Așadar, cazul practic prezentat relevă importanța si caracterul dual al dispozițiilor testamentare care pot avea atât o natură patrimonială cât și una nepatrimonială.

Testamentul este un act juridic a cărui eficacitate depinde atât de un termen incert, moartea testatorului, cât și de o condiție implicită, cea de a nu fi revocat, astfel că, până la moartea efectivă a testatorului riscul de a beneficia de eficacitatea testamentului cade exclusiv in sarcina legatarului care este supus incertitudinii revocării testamentare.

Concluzii
​

Devoluțiunea succesorală testamentară a cunoscut o perpetuă schimbare în mentalul colectiv, în Antichitate întocmirea unui testament fiind o îndatorire nobilă care te asemăna chiar cu liderul formațiunii de organizare statală, pe când, în prezent, întocmirea testamentului reprezintă mai mult un mijloc de exheredare, cel puțin parțială, a moștenitorilor și un mijloc de aranjare a distribuirii patrimoniului ulterior decesului.

Contrar situației prezentate, în jurisprudenţă s-a manifestat o tendinţă accentuată de a da valenţă voinţei reale a testatorului, în detrimentul voinței declarate și sensului literal al termenilor, reafirmând încă o dată principiul voinței reale, consacrat în materie liberală

• [12]. Plecând de la acest principiu, judecătorii caută să interpreteze testamentele într-o manieră din care să rezulte un sens rezonabil, iar în cadrul acestei operaţiuni puterea lor este suverană

• [13]. Drept concluzie desprinsă din practica instanţelor de judecată apreciem că acestea au tendinţa mai degrabă să valideze un testament decât să-l anuleze, în opera lor de interpretare bazându-se nu numai pe elemente intrinseci, dar şi pe elemente exterioare, extrinseci actului, dar din care să rezulte în mod neîndoielnic voinţa autorului, fără a substitui voinţa lor arbitrală voinţei reale a testatorului.
• Voinţa care se caută este aceea de la data întocmirii testamentului, iar nu cea din momentul morţii

• [14] însă testamentul rămâne un act juridic a cărui eficacitate este supusă riscului revocării până la moartea testatorului, legatarul fiind cel care suportă incertitudinea existenței eventualelor sale drepturi și obligații.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

[1] M. ELIESCU, „Curs de succesiuni”, Ed.Humanitas, Bucuresti, 1997, p.13

[2] D. FLORESCU, ”Dreptul succesoral” Ed. a IV-a, Edit. Univ. Juridic, București, 2013, p. 64.

[3] N. At. Popovici „Despre organizarea succesiunilor in genere în dreptul roman şi în dreptul român”, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1874, p. 10

[4] I. NICOLAE, D. IONAȘ, ”Testamentul ”Act juridic complex”, SUBB Iurisprudentia nr. 4/2014, p. 197.

[5] Titlul complet al legiuirii este „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe” sau „Pravila lui Vasile Lupu”

[6] Titlul complet al legiuirii este „Îndireptarea legiei cu Dumnezeu care are toată judecata arhierésca şi împăratésca de tóte vinele preoţeşti şi mireneşti”

[7] I. NICOLAE, D. IONAȘ, op. cit. p.198.

[8] Prin Legea nr. 287/2009 publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.

[9] M. D. BOB „Probleme de moşteniri în vechiul şi în noul Cod Civil”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 30

[10] D. FLORESCU, op.cit, p. 64..

[11] B. DAUCHEZ , „La propriété littéraire et artistique et les successions testamentaires”, Ed. Defrénois, 2001, p. 1159

[12] Neconcordanţele dintre voinţa internă, reală, şi cea exteriorizată nu contravin formării valabile a actului juridic. Cu toate acestea, voinţa declarată este singura care produce efecte, aceasta fiind opozabilă terţilor.

Cu privire la ipoteza voință reală versus voință declarată, în doctrină s-au conturat două curente: unul care tinde să dea valență voinței reale în scopul asigurării siguranței circuitului civil, și unul care tinde să dea valență voinței declarate cu scopul de a asigura securitatea dinamică a raporturilor contractuale – a se vedea în acest sens GHE. BELEIU,„Drept civil român”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 148. Doctrina românească majoritară opinează în sensul că prin noile dispoziții legale, legiuitorul a adoptat concepţia subiectivă privitoare la voinţă. Pentru opinia potrivit căreia Codul Civil îmbină cele două concepţii, subiectivă şi obiectivă, a se vedea I. REGHINI, S. DIACONESCU, P. VASILESCU ,„Introducere in dreptul civil”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 485-486

[13] G. L. NOUEL, „Testaments et donations”, Ed. Delmas, Paris, 1992, p. 48

[14] M. ALBALADEJO „Curso de derecho civil. V. Derecho de sucesiones”, Ed. Edisofer, Madrid, 2008, p. 348

Daniel Cătălin-CHIFOR,
Avocat
Asist. univ. drd., Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti,
​
​